Echilibru psihic

Domeniul echilibrului psihic este unul deosebit de complex, sintetizând în sine toate rezultatele cercetărilor psihologice. Dificultatea de a analiza universul interior al omului rezida din faptul ca suntem permanent “angrenați în rețeaua unor activități profesionale și procese de comunicare, vehiculând informații și opinii, simpatizându-ne și antipatizându-ne, declarând sau disimulând intențiile, fiind veseli sau triști, ocupați sau liberi, după situație”.[1]

Apoi chiar realitatea în care trăim este prea complexă pentru a se lăsa ușor descoperită. Iar noi participăm la “jocul” oferit de ea, angajând conștient sau inconștient tot angrenajul psihologic de care dispunem. Departe de a fi ceva ermetic “lumea noastră internă se comportă, datorită interacțiunii intrapsihice ca o entitate activă, care lucrează, produce. Iar lucrarea ei înseamnă gândire și vorbire, reținere și uitare, visare și anticipare, eroare și îndreptare, dialectica sentimentului plăcerii și durerii, simțirea și trăirea bucuriei și a suferinței, înseamnă opunere și armonizare între conștient și inconștient, destructurare și restructurare a eului, permanenta elaborare de poziții și convingeri, febrila căutare de sine și efortul continuu de autodefinire”.[2]

Si de-aici analiza tuturor acestor factori interni și externi este fascinantă.  Doresc însă să subliniez anumite aspecte ale conceptului de “echilibru psihologic”, care pentru mine au fost pasionante.  De multe ori poate am asociat starea de echilibru cu ceva static, poate chiar plictisitor. Nu de putine ori am auzit “Fii echilibrat” sau “comportă-te echilibrat” și am asociat aceasta cu sfaturile, cu a “ni se face morală”. Eu vreau să remarc tocmai faptul că echilibrul psihologic nu înseamnă deloc ceva static și nu are legătură decât tangențial cu ceea ce se observă la suprafață, în comportament.

Echilibrul înseamnă stăpânirea forțelor contradictorii din psihicul nostru, conștientizarea lor și chiar “gustarea” lor. Echilibrul nu inseamnă “auto-cenzură”.  Am putea spune că este exact inversul și anume manifestarea corelată a tuturor forțelor psihice. Armonizarea acestor forțe nu se face prin “îngrădire” ci prin conștientizarea și raționarea lor.  Înainte de a continua, voi încerca să exemplific afrimațiile de mai sus. De exemplu, despre o persoană liniștită, calmă, politicoasă am putea spune că este echilibrată. Dar s-ar putea să fie doar o aparență. “Costurile” acestui comportament s-ar putea să fie lipsa de încredere în sine, depresia, lipsa unei perspective a istoriei personale. Ce înseamnă aceasta? Odată, că echilibrul nu se poate identifica doar din aspectele exterioare. Si în al doilea rând, mai important, înțelegem faptul că echilibrul psihic este unul dinamic . Este unul în care dacă insiști prea mult într-un aspect al personalității tale, într-un mod neadaptat adevăratelor tale nevoi, s-ar putea să creezi dezechilibre în alte aspecte ale vieții tale. Nimic din  ceea ce facem nu este scutit de un “cost”. De aceea nicio tipologie de personalitate nu este “mai bună” ci toate sunt egale. A fi mai activ, mai spontan, mai sociabil s-ar putea să atragă după sine superficialitatea, lipsa unei vieți interioare etc.

Fundamentul pe care ar trebui să se bazeze conceptul de “echilibru psihologic” este acela că natura umană este contradictorie. Prin definiția sa. Și e bine că este așa. Fără contrast, viața noastră nu ar putea exista. Am fi niște roboți ascultători, cu comportament algoritmic și traseu predefinit. Dacă înțelegem acest lucru cu adevărat, putem începe să clădim adevăratul echilibru, care departe de a fi unul în care forțele s-au înfrânt reciproc, este unul în care forțele psihice se potențează reciproc și se armonizează continuu. Ce înseamnă aceasta? Sună interesant, poate nou, dar cum putem începe o asemenea “construcție”…

În primul rând trebuie să acceptăm și să înțelegem natura umană. Apoi trebuie să ne analizăm pe noi înșine,  să surprindem acele aspecte care ne fac unici. Să conștientizăm nevoile și dorințele pe care le avem fără să le etichetăm. Să ne descoperim punctele forte, așa cum ne-au fost ele dăruite de la naștere și să “construim” pe ele, pentru dobândirea calităților educate.  Iar echilibrul psihic înseamnă un permanent dialog cu sine. Și atunci când facem aceasta ne vom “lăsa” să simțim cea mai copilărească și spontană bucurie. La fel și cea mai tristă stare de singurătate și neputință. Să putem simți dezamăgirea unui eșec dar și sentimentul eliberării de responsabilitate. Sau emoția unei revelații, recunoștința față de o persoană dragă… Fără tristețe nu ar putea exista bucuria și fără conștiența mărginirii existenței noastre nu am putea fi privi către infinit.

A trăi înseamnă a experimenta. A raționa de “deasupra” jocului și în același timp de a fi foarte implicați în el. Cheia acestei dualități duce către un echilibrul psihic dinamic, în continuă definire și manifestare.

 


[1] Pantelimon Golu, Op. cit., p. 8-9

[2] Ibidem

 

Leave a Reply